Încă un lucru pe care îl iubesc...

Câteodată mă mulţumesc doar gândindu-mă la faptul că îţi vei aminti de mine. O amintire vagă, decolorată şi fără farmec, care poate nu va mai fi reînviată niciodată, dar acest concept, această idee străfulgerată, îmi dă speranţă. Dar nu acelaşi gen de încredere, şi faptul că, într-o zi, într-o fracţiune de secundă, îţi vei aminti de mine, iar toată suferinţa care mi-a trecut prin suflet în această perioadă nu va fi o lipsă totală de vreme. Acum, vreau să-ţi vorbesc, să te sfătuiesc şi să-mi creez iluzia că sunt ascultată de tine.

Mai sunt patru zile de vară şi parcă acum mi se răsplăteşte toată lenea din ultimele luni. Sunt sigură că ştii sentimentul acesta. Când realizezi că ai lăsat un lucru extraordinar să treacă pe lângă tine, iar apoi, în ultima clipă, îl vrei înapoi. Să nu crezi că bat apropouri; nici măcar nu mă refer la fiinţe umane. Este un subiect foarte aplatizat din punctul acesta de vedere. Revenind, acum simt specifica izbucnire de energie, iar până azi am uitat cât de frumoase sunt dimineţile de vară. Când soarele este încă jos, iar jumătate din decor este umbrit, cu specifica răcoare uşoară care îţi dă o fină senzaţie confortabilă, până la urmă. Şi mai presus de toate, linişte. Ştii cât de mult iubesc liniştea, iar astăzi, când după mult timp m-am trezit şi am ieşit afară devreme, această acţiune statică întreruptă doar de oamenii harnici, m-a cucerit imediat. Am devenit uşoară şi m-am lăsat condusă de vântul moale. Până la urmă, subconştientul meu doreşte eliberare. M-am scufundat în iarbă şi mi-am lăsat spiritul să zboare...

Ţi-am mai spus cât de mult iubesc nuanţa de albastru al cerului de dimineaţă? Cât de crud şi cât de pur părea. Precum un suflet care nu a experimentat iubirea. Ştiu că sună a promisiune imposibilă, dar dacă voi şi eu în stare să-mi transform sentimentele. Să înlocuiesc toate formele ascuţite din mine, cu desene armonioase şi pure. Până la urmă, un principiu esenţial în viaţa mea este că nimic nu se pierde, totul se transformă.