II. Iubirea

Inevitabil, voi vorbi despre iubire şi mă voi strădui să o fac într-un mod cât mai frumos. Am simţit şi eu iubirea şi nu regret deloc. M-am simţit şi eu bine, deşi eu vreau să vorbesc despre iubirea necondiţionată. Vă recomand iubirea deoarece învinge egoul fiecăruia, doar că trebuie să aveţi grijă la un singur lucru. Iubirea este un sentiment setos. Setos de fericire, de împlinire, de dragoste. Mi-am hrănit sentimentul, cu speranţe, zâmbete, lacrimi, iluzii şi minciuni. Mi-am hrănit sentimentul, dar nu i-am putut satisface setea şi aşa am început să cad în neştire şi nesiguranţa. Iubiţi, iubiţi din tot sufletul, pentru că dacă veţi face asta, chiar şi iubirea neîndeplinită va părea un sfărşit drăguţ. Până să ajungeţi la concluzia asta vă va părea rău de toată energia şi tot timpul pe care le-aţi pierdut. Este o perioadă grea şi lungă. Este treapta cea mai greu de urcat. Momentele acelea în care ne agăţăm de orice speranţă sau lucru mărunt care în viaţa normală poate nici nu există. Momente în care suferim, dar nu o admitem. Înclin să cred că este o lege a divinităţii să trecem prin aceste sentimente, să ne completăm, să ne descoperim. Este o încercare la care ne supunem singuri, şi doar dacă trecem peste ea vom ştii cu adevărat că suntem vrednici de mai mult.

Dar până la urmă, sunt şi eu o fiinţă umană şi chiar şi în astfel de momente încep să gândesc logic şi să adopt principiul american: mie ce îmi iese din asta? Aşa că m-am ridicat, în starea în care eram, cu inima răvăşită, cu reţinere în gesturi şi îndoială în priviri, mi-am adunat toate puterile aproape inexistente şi am urcat treapta. Am trecut treapta dintre creat şi increat şi m-am simţit atât de bine... Nu a fost uşor, am renunţat la atât de multe, dar acum mă consolez singură cu gândul că scopul scuză mijloacele.

Încă îmi mai aduc aminte cât de bine m-am simţit în preajma iubirii şi chiar dacă până acum îmi uram sentimentele şi amintirile, acum le slăvesc. Nimeni nu mi le mai poate lua, nici măcar timpul.

Acum, mi-am revenit, iar dacă cineva încearca să-mi aducă aminte de prima mea iubire, râd nervos şi schimb subiectul.

I. Singurătatea

Povestea mi-e nescrisă, iar eu nu sunt suficient de puternică pentru a o finaliza. Îi ştiu sfârşitul, deşi nu-l admit, dar lucrul grav este că nu-i ştiu începuturile. Nu a început demult, dar în momente ca acestea toată lumea are o memorie scurtă. Să fi fost un apus? O clipă? Un gând? Din nou acelaşi sentiment de neştiinţă, dar lucrul care mă îngrijorează cel mai tare este că povestea mea continuă, iar eu, în loc să o conturez clar, îi caut începuturile. Am de gând să opresc aprofundarea mea în eşec. Părţile întregi din mine vor continua; se vor despărţi de cele pe care le-am pierdut sau le-am lăsat în grija altora şi încep să-mi creionez sentimentele pe o limbă ştiută de toată lumea, nu doar de mine. Viaţa de suprafaţă este transparentă, dar sentimentele? Ele nu dispar precum clipele, ele ne definesc, ele sunt singurele lucruri care, pe mine, personal, mă reprezintă.

Voi începe cu sentimentul singurătaţii. Îmi place singurătatea, dar nu în supradoze. Îmi liniştesc gândurile şi reacţiile, închid ochii, respir treptat. Sunt singură... Deşi nu-mi pot face legătura dintre mine si gândurile mele, acum este diferit. Nu mai este frig sub soare, nu mai am sentimentul că murdăresc lumea, nu mai trăiesc în minciuna subconştientului meu. Acum simt, cred şi gândesc. Cred din nou că timpul e relativ, cred din nou că dacă vreau cu adevărat mă pot mişca pe verticalele timpului si orizontalele spaţiului. Simt iubire, prea multă iubire, dar la fel de multă ură. Totul este echilibrat, este perfect...

În momentul acesta nu vă pot ura ceva mai plăcut şi mai frumos decât singurătatea şi momentele de meditaţie!

Valoarea contrasuccesului

Dincolo de toată suferinţa şi teama, am obţinut putere. Este cel mai important lucru care mi-a rămas. Puterea de a mă forţa şi de a fi mereu cu capul sus. Am crescut, am evoluat, m-am maturizat, dar nimic mai mult. Aş vrea să cred că speranţa nu a murit pentru ca este singurul sentiment în faţa căruia frica se risipeşte. Nu mai vreau să cred, deşi poate subconştientul meu vrea. Nu ar însemna decât că aş căuta imperfecţiunea în normalitate, dar nu aş gasi decât mici supărări şi dezamăgiri, un ego mare şi o atracţie neîmpărtăşită. Şi totuşi sunt tristă şi nu ştiu cărui motiv să împovărez această tristeţe. Înclin să cred că este doar voia destinului de a mă pedepsi şi de a mă pregăti pentru lucruri mai importante. Sau poate doar experimentez. Nu pot afla răspunsul atât de mult dorit şi rămân nestatornică pentru că lucrurile se întâmplă acum, iar ultimul cuvânt îl rostesc până la graniţele durerii. Deocamdată trăiesc aşa, dar nu ştiu şi cât voi mai supravieţui pentru că refugierea în aprofundare, frig şi întuneric nu sunt dovezi ale curajului meu neevident.