Soarele apune la vest.

Mereu mi-am dorit să învăţ să cânt la pian. Credeam că este ceva extraordinar, şi încă cred. Am stat un timp şi am urmărit cum degetele cuiva alunecau printre clapele pianului. Apoi, am încercat şi eu. M-am aşezat pe scaunul incomod şi am început cu stângăcie să descifrez câteva note. Din tot ce s-a întâmplat, îmi amintesc dezamăgirea pe care am simţit-o. M-am visat întotdeauna în aceea postură, făcând acel lucru, dar în visele mele orice lucru este extraordinar de bun.

Nu am mai încercat de atunci. Nu am mai îndrăznit să mă apropii de acel pian. Am simţit că-l jignesc, iar eu am fost educată în a nu dezamagii pe nimeni. Acum văd în pian altceva. Nu mai sunt fascinată de el, acum îmi este frică. Este lucrul pe care mi l-am dorit foarte mult, dar o dată văzută în faţa lui, frica şi sentimentul de inaccesibilitate, pur şi simplu m-au oprit. Dar acum, După mult timp am înţeles. Acel sunet minunat, este de fapt sunetul succesului, după o muncă asiduă. Scaunul acela incomod este durerea pe care o suportăm pentru a atinge idealul. Stângăcia, cuvântul spus de frică, este doar dorinţa de a mulţumi pe toată lumea; ruşinea, sentimentul cu care plecăm spre locul următor care ne cheamă, este răsplata. Doar eşecul, eşecul rămâne acelaşi.

Faptul că nu am mai încercat din nou şi am renunţat la acest vis, este o alegere pe care mi-o asum. La fel mi-am ales şi actualul drum în viaţă. Acest drum mă defineşte, alături de greşelile pe care le fac, greşeli care mă modelează în ceva ce urăsc, obigându-mă să-mi creez destinul, fără să am curajul să spun că este destul pentru moment. Mi-ar trebui, după calculele mele, trei vieţi în acelaşi corp pentru a fi un om perfect, iar eu, în nici-un caz nu mă număr printre aceşti "nimeni" care vreau să cred că există.

Pe cerul ars, încerc să pictez un zâmbet, dar nu mi se arată decât culoarea pe care o vedem în apa murdară de la acuarele. Nu este un răspuns prea optimist, dar este răzbunarea lui. Mă visam acolo, departe, unde apusul îşi leagănă lumina. Să fiu aproape de lumină şi căldură pentru a mă putea apăra de frigul lumii. Dar am rămas tot pe pământ, expusă la orice, dispusă la orice. Cu toate astea nu mă plâng. Singurul lucru care mă deranjează cu adevărat este că, în dreapta mea nu este nimeni, în timp ce soarele apune la vest.

Încă un lucru pe care îl iubesc...

Câteodată mă mulţumesc doar gândindu-mă la faptul că îţi vei aminti de mine. O amintire vagă, decolorată şi fără farmec, care poate nu va mai fi reînviată niciodată, dar acest concept, această idee străfulgerată, îmi dă speranţă. Dar nu acelaşi gen de încredere, şi faptul că, într-o zi, într-o fracţiune de secundă, îţi vei aminti de mine, iar toată suferinţa care mi-a trecut prin suflet în această perioadă nu va fi o lipsă totală de vreme. Acum, vreau să-ţi vorbesc, să te sfătuiesc şi să-mi creez iluzia că sunt ascultată de tine.

Mai sunt patru zile de vară şi parcă acum mi se răsplăteşte toată lenea din ultimele luni. Sunt sigură că ştii sentimentul acesta. Când realizezi că ai lăsat un lucru extraordinar să treacă pe lângă tine, iar apoi, în ultima clipă, îl vrei înapoi. Să nu crezi că bat apropouri; nici măcar nu mă refer la fiinţe umane. Este un subiect foarte aplatizat din punctul acesta de vedere. Revenind, acum simt specifica izbucnire de energie, iar până azi am uitat cât de frumoase sunt dimineţile de vară. Când soarele este încă jos, iar jumătate din decor este umbrit, cu specifica răcoare uşoară care îţi dă o fină senzaţie confortabilă, până la urmă. Şi mai presus de toate, linişte. Ştii cât de mult iubesc liniştea, iar astăzi, când după mult timp m-am trezit şi am ieşit afară devreme, această acţiune statică întreruptă doar de oamenii harnici, m-a cucerit imediat. Am devenit uşoară şi m-am lăsat condusă de vântul moale. Până la urmă, subconştientul meu doreşte eliberare. M-am scufundat în iarbă şi mi-am lăsat spiritul să zboare...

Ţi-am mai spus cât de mult iubesc nuanţa de albastru al cerului de dimineaţă? Cât de crud şi cât de pur părea. Precum un suflet care nu a experimentat iubirea. Ştiu că sună a promisiune imposibilă, dar dacă voi şi eu în stare să-mi transform sentimentele. Să înlocuiesc toate formele ascuţite din mine, cu desene armonioase şi pure. Până la urmă, un principiu esenţial în viaţa mea este că nimic nu se pierde, totul se transformă.

Şi lista poate continua...

www.pure-heaven.deviantart.com
Şi lista poate continua, aş putea zice. Şi zic asta doar pentru a găsi o scuză seacă şi deloc folositoare, pentru a nu-mi mai chinui sufletul, încercând să-mi explic sentimentele. Măcar am încercat... De ceva vreme încerc să-mi restabilesc priorităţile, să-mi pun ordine în gânduri pentru că viaţa dezordonată din acest punct de vedere nu-mi poate aduce nici-un beneficiu. Îmi pun ordine în vise şi încep să cred că nu mai sunt doar dorinţe fără posibilitate de realizare. Îmi pun ordine în sentimente, deşi nu pot impune conştientului ce şi când să creadă, iar sufletului la fel. Câteodată mă întreb dacă sunt capabilă să mai construiesc fundaţii suficient de adânci în inima mea pentru a rezista unor sentimente noi de iubire şi încredere. Oare acest lucru se poate traduce ca o frica sau poate laşitate? Aştept răspunsuri care să vină de te miri unde. Dar încă nu mi-am pierdut cumpătul sau calmul, pentru că ştiu că dacă va trebui să aştept, o voi face cu un motiv sau o voi face pentru a-mi răsplăti geşelile din trecut. Dar, ca să fiu sinceră, în acest moment simt nerăbdare...

III. Prietenia

Suntem în formulă clasică, suntem trei, iar când suntem împreună, parcă lumea se mai luminează un pic. E mai bine decât atunci când îmi creez singură lumina, acum mai am încă doua ajutoare şi nu pot decât să le mulţumesc pentru ajutorul de care am nevoie. Dar în acest moment simt că nu am putere pentru că vara adevărată se pierde atunci când nu mai suntem în formulă completă, deşi poate ca vara calendaristică mai are mult până să se termine. Simt că se termină, iar eu nu fac nimic în privinţa asta. defapt, dacă nu aş fi atât de dură cu mine aş spune că fac tot ce pot, dar eu nu pot decât să-mi exprim dorinţele şi sentimentele, nu pot face minuni, nu pot întoarce timpul, nu pot învia clipe pierdute în memorie, pot doar să mulţumesc şi să fiu recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru că o dată cu fiecare vară mă armonizez, mă încarc doar cu energie pozitivă, pentru că dacă este ceva ce am învăţat foarte bine de la ele, este că iubirea şi recuniştinţa mea vor risipi orice negativitate. Mă simt oarecum constrânsă, dar mă simt foarte bine, simt că am mai descoperit o bucăţică din mine. Simt bunăstarea, o simt de fiecare dată când mă trezesc în miez de zi şi stau adormită pe jumătate câteva ore, o simt când mă trezesc din pat, dar o fac atât de brusc încât ameţesc, o simt la fiecare apus văratic. Atunci când camera mea se umple de lumină şi simt ca mă spală pe dinăuntru. Mă spală cu lumină. Şi o mai simt o singură dată, atunci când mă culc dimineaţa devreme şi trag pătura peste mine. Pentru că ştiu că sunt învăluită de căldură şi sprijin, iar eu pot să mă scufund într-un somn cald, maro, de culoarea ciocolatei. De ce m-aş plânge?

II. Iubirea

Inevitabil, voi vorbi despre iubire şi mă voi strădui să o fac într-un mod cât mai frumos. Am simţit şi eu iubirea şi nu regret deloc. M-am simţit şi eu bine, deşi eu vreau să vorbesc despre iubirea necondiţionată. Vă recomand iubirea deoarece învinge egoul fiecăruia, doar că trebuie să aveţi grijă la un singur lucru. Iubirea este un sentiment setos. Setos de fericire, de împlinire, de dragoste. Mi-am hrănit sentimentul, cu speranţe, zâmbete, lacrimi, iluzii şi minciuni. Mi-am hrănit sentimentul, dar nu i-am putut satisface setea şi aşa am început să cad în neştire şi nesiguranţa. Iubiţi, iubiţi din tot sufletul, pentru că dacă veţi face asta, chiar şi iubirea neîndeplinită va părea un sfărşit drăguţ. Până să ajungeţi la concluzia asta vă va părea rău de toată energia şi tot timpul pe care le-aţi pierdut. Este o perioadă grea şi lungă. Este treapta cea mai greu de urcat. Momentele acelea în care ne agăţăm de orice speranţă sau lucru mărunt care în viaţa normală poate nici nu există. Momente în care suferim, dar nu o admitem. Înclin să cred că este o lege a divinităţii să trecem prin aceste sentimente, să ne completăm, să ne descoperim. Este o încercare la care ne supunem singuri, şi doar dacă trecem peste ea vom ştii cu adevărat că suntem vrednici de mai mult.

Dar până la urmă, sunt şi eu o fiinţă umană şi chiar şi în astfel de momente încep să gândesc logic şi să adopt principiul american: mie ce îmi iese din asta? Aşa că m-am ridicat, în starea în care eram, cu inima răvăşită, cu reţinere în gesturi şi îndoială în priviri, mi-am adunat toate puterile aproape inexistente şi am urcat treapta. Am trecut treapta dintre creat şi increat şi m-am simţit atât de bine... Nu a fost uşor, am renunţat la atât de multe, dar acum mă consolez singură cu gândul că scopul scuză mijloacele.

Încă îmi mai aduc aminte cât de bine m-am simţit în preajma iubirii şi chiar dacă până acum îmi uram sentimentele şi amintirile, acum le slăvesc. Nimeni nu mi le mai poate lua, nici măcar timpul.

Acum, mi-am revenit, iar dacă cineva încearca să-mi aducă aminte de prima mea iubire, râd nervos şi schimb subiectul.

I. Singurătatea

Povestea mi-e nescrisă, iar eu nu sunt suficient de puternică pentru a o finaliza. Îi ştiu sfârşitul, deşi nu-l admit, dar lucrul grav este că nu-i ştiu începuturile. Nu a început demult, dar în momente ca acestea toată lumea are o memorie scurtă. Să fi fost un apus? O clipă? Un gând? Din nou acelaşi sentiment de neştiinţă, dar lucrul care mă îngrijorează cel mai tare este că povestea mea continuă, iar eu, în loc să o conturez clar, îi caut începuturile. Am de gând să opresc aprofundarea mea în eşec. Părţile întregi din mine vor continua; se vor despărţi de cele pe care le-am pierdut sau le-am lăsat în grija altora şi încep să-mi creionez sentimentele pe o limbă ştiută de toată lumea, nu doar de mine. Viaţa de suprafaţă este transparentă, dar sentimentele? Ele nu dispar precum clipele, ele ne definesc, ele sunt singurele lucruri care, pe mine, personal, mă reprezintă.

Voi începe cu sentimentul singurătaţii. Îmi place singurătatea, dar nu în supradoze. Îmi liniştesc gândurile şi reacţiile, închid ochii, respir treptat. Sunt singură... Deşi nu-mi pot face legătura dintre mine si gândurile mele, acum este diferit. Nu mai este frig sub soare, nu mai am sentimentul că murdăresc lumea, nu mai trăiesc în minciuna subconştientului meu. Acum simt, cred şi gândesc. Cred din nou că timpul e relativ, cred din nou că dacă vreau cu adevărat mă pot mişca pe verticalele timpului si orizontalele spaţiului. Simt iubire, prea multă iubire, dar la fel de multă ură. Totul este echilibrat, este perfect...

În momentul acesta nu vă pot ura ceva mai plăcut şi mai frumos decât singurătatea şi momentele de meditaţie!

Valoarea contrasuccesului

Dincolo de toată suferinţa şi teama, am obţinut putere. Este cel mai important lucru care mi-a rămas. Puterea de a mă forţa şi de a fi mereu cu capul sus. Am crescut, am evoluat, m-am maturizat, dar nimic mai mult. Aş vrea să cred că speranţa nu a murit pentru ca este singurul sentiment în faţa căruia frica se risipeşte. Nu mai vreau să cred, deşi poate subconştientul meu vrea. Nu ar însemna decât că aş căuta imperfecţiunea în normalitate, dar nu aş gasi decât mici supărări şi dezamăgiri, un ego mare şi o atracţie neîmpărtăşită. Şi totuşi sunt tristă şi nu ştiu cărui motiv să împovărez această tristeţe. Înclin să cred că este doar voia destinului de a mă pedepsi şi de a mă pregăti pentru lucruri mai importante. Sau poate doar experimentez. Nu pot afla răspunsul atât de mult dorit şi rămân nestatornică pentru că lucrurile se întâmplă acum, iar ultimul cuvânt îl rostesc până la graniţele durerii. Deocamdată trăiesc aşa, dar nu ştiu şi cât voi mai supravieţui pentru că refugierea în aprofundare, frig şi întuneric nu sunt dovezi ale curajului meu neevident.