Nu am mai încercat de atunci. Nu am mai îndrăznit să mă apropii de acel pian. Am simţit că-l jignesc, iar eu am fost educată în a nu dezamagii pe nimeni. Acum văd în pian altceva. Nu mai sunt fascinată de el, acum îmi este frică. Este lucrul pe care mi l-am dorit foarte mult, dar o dată văzută în faţa lui, frica şi sentimentul de inaccesibilitate, pur şi simplu m-au oprit. Dar acum, După mult timp am înţeles. Acel sunet minunat, este de fapt sunetul succesului, după o muncă asiduă. Scaunul acela incomod este durerea pe care o suportăm pentru a atinge idealul. Stângăcia, cuvântul spus de frică, este doar dorinţa de a mulţumi pe toată lumea; ruşinea, sentimentul cu care plecăm spre locul următor care ne cheamă, este răsplata. Doar eşecul, eşecul rămâne acelaşi.
Faptul că nu am mai încercat din nou şi am renunţat la acest vis, este o alegere pe care mi-o asum. La fel mi-am ales şi actualul drum în viaţă. Acest drum mă defineşte, alături de greşelile pe care le fac, greşeli care mă modelează în ceva ce urăsc, obigându-mă să-mi creez destinul, fără să am curajul să spun că este destul pentru moment. Mi-ar trebui, după calculele mele, trei vieţi în acelaşi corp pentru a fi un om perfect, iar eu, în nici-un caz nu mă număr printre aceşti "nimeni" care vreau să cred că există.
Pe cerul ars, încerc să pictez un zâmbet, dar nu mi se arată decât culoarea pe care o vedem în apa murdară de la acuarele. Nu este un răspuns prea optimist, dar este răzbunarea lui. Mă visam acolo, departe, unde apusul îşi leagănă lumina. Să fiu aproape de lumină şi căldură pentru a mă putea apăra de frigul lumii. Dar am rămas tot pe pământ, expusă la orice, dispusă la orice. Cu toate astea nu mă plâng. Singurul lucru care mă deranjează cu adevărat este că, în dreapta mea nu este nimeni, în timp ce soarele apune la vest.
