Valoarea contrasuccesului

Dincolo de toată suferinţa şi teama, am obţinut putere. Este cel mai important lucru care mi-a rămas. Puterea de a mă forţa şi de a fi mereu cu capul sus. Am crescut, am evoluat, m-am maturizat, dar nimic mai mult. Aş vrea să cred că speranţa nu a murit pentru ca este singurul sentiment în faţa căruia frica se risipeşte. Nu mai vreau să cred, deşi poate subconştientul meu vrea. Nu ar însemna decât că aş căuta imperfecţiunea în normalitate, dar nu aş gasi decât mici supărări şi dezamăgiri, un ego mare şi o atracţie neîmpărtăşită. Şi totuşi sunt tristă şi nu ştiu cărui motiv să împovărez această tristeţe. Înclin să cred că este doar voia destinului de a mă pedepsi şi de a mă pregăti pentru lucruri mai importante. Sau poate doar experimentez. Nu pot afla răspunsul atât de mult dorit şi rămân nestatornică pentru că lucrurile se întâmplă acum, iar ultimul cuvânt îl rostesc până la graniţele durerii. Deocamdată trăiesc aşa, dar nu ştiu şi cât voi mai supravieţui pentru că refugierea în aprofundare, frig şi întuneric nu sunt dovezi ale curajului meu neevident.