Povestea mi-e nescrisă, iar eu nu sunt suficient de puternică pentru a o finaliza. Îi ştiu sfârşitul, deşi nu-l admit, dar lucrul grav este că nu-i ştiu începuturile. Nu a început demult, dar în momente ca acestea toată lumea are o memorie scurtă. Să fi fost un apus? O clipă? Un gând? Din nou acelaşi sentiment de neştiinţă, dar lucrul care mă îngrijorează cel mai tare este că povestea mea continuă, iar eu, în loc să o conturez clar, îi caut începuturile. Am de gând să opresc aprofundarea mea în eşec. Părţile întregi din mine vor continua; se vor despărţi de cele pe care le-am pierdut sau le-am lăsat în grija altora şi încep să-mi creionez sentimentele pe o limbă ştiută de toată lumea, nu doar de mine. Viaţa de suprafaţă este transparentă, dar sentimentele? Ele nu dispar precum clipele, ele ne definesc, ele sunt singurele lucruri care, pe mine, personal, mă reprezintă.
Voi începe cu sentimentul singurătaţii. Îmi place singurătatea, dar nu în supradoze. Îmi liniştesc gândurile şi reacţiile, închid ochii, respir treptat. Sunt singură... Deşi nu-mi pot face legătura dintre mine si gândurile mele, acum este diferit. Nu mai este frig sub soare, nu mai am sentimentul că murdăresc lumea, nu mai trăiesc în minciuna subconştientului meu. Acum simt, cred şi gândesc. Cred din nou că timpul e relativ, cred din nou că dacă vreau cu adevărat mă pot mişca pe verticalele timpului si orizontalele spaţiului. Simt iubire, prea multă iubire, dar la fel de multă ură. Totul este echilibrat, este perfect...
În momentul acesta nu vă pot ura ceva mai plăcut şi mai frumos decât singurătatea şi momentele de meditaţie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu